[3 noiembrie 2021]
Video aici.
Sunt peste zece ani de când statul român a ratificat Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități și degeaba. Multe realizări pe hârtie, prea puține progrese în viața reală.
Sistemul e bazat pe plăți, nu pe servicii și orice responsabil din aparatul ministerial care stă să adune sumele care merg în ”sistem” se duce și se culcă liniștit, pentru că ”se alocă bani”. Incontestabil, bani se alocă. Întrebarea e unde și cu ce rezultate.
De exemplu, pentru un adult cu handicap grav independent sau aflat în grija familiei, statul român plătește o indemnizație lunară de 70% din ISR, adică 350 de lei. Ce înseamnă asta? Păi nu ți-am asigurat nici accesul la educație, nici accesul la muncă, nu-ți asigurăm nici măcar accesul pe stradă, dar îți dăm 350 de lei pe lună să te descurci. Pare dur, dar exact asta înseamnă. Pentru același adult cu handicap grav instituționalizat, în funcție de județ, sumele variază între 6000 și 13000/persoană. Concluzia? Finanțăm sistemul, nu beneficiarii. Această practică trebuie să înceteze.
Am depus la Comisia de muncă amendamente care să reducă cu 50% finanțarea centrelor mamut de la 1 ianuarie 2022 si cu 100% din 1 ianuarie 2023. Aceste centre trebuie desființate în conformitate cu obligațiile asumate de România. Dezinstituționalizarea prin integrarea persoanelor cu dizabilități în societate trebuie să devină o prioritate.